Pentru prima dată în ultimii 25 de ani m-am gândit ca de sărbători să mă gândesc mai mult la persoana iubită decât la mine, deşi cea mai bună dovadă de altruism e atunci când eşti altruist cu tine însuţi. Acestea fiind spuse am hotărât să petrec Crăciunul şi Revelionul în cel mai preferat oraş care este în inima mea: Bucureşti. Dacă acolo e iubirea, acolo mă car şi eu. Numa bine mă leg de o delegaţie în Capitală de la servici ca să-mi permit să-mi iau belet la cuşetă şi să-l mai pot şi deconta. Buuun. la tren, printre alţi mulţi, doi tipi pe la 30 de ani fiecare.Unul se urcă în tren, celălalt rămâne pe peron. Se uită unul la altul fără să zică nimic, doar afişănd zâmbete politicoase. La un moment dat se sună unu pe altul pe telefoanele mobile şi discută nimicuri preţ de vreo 7 minute până când a pornit trenul. Ca la un mare filosof, mintea mea iar zice în gândul ei: Bă da’ nu era mai simplu să deschidă geamul şi să vorbească? Sau cel din vagon să îşi deplaseze fundul pînă în dreptul uşii şi să-şi spună faţă în faţă ce aveau de spus, ca doi bărbaţi ce erau? Sau dacă vorbeşti de aproape, plăteşti mai puţin?. Abia după aceea m-am găndit eu că or avea oamenii abonamente la Cosmote şi cum ăştia nu au 3G, au găsit soluţia de a nu se lăsa doborîţi de oreingeişti şi vodafonişti. Cu gîdul la procedura de patentare a acestui mirobolant tip de 3G în timp real, cu cîţi megapixeli vrea ochiul tău, mă bag în cuşeta în care mă aşteptau 4 babe descălţatea de la Satu Mare şi un moş cu şoşete de lînă de la Oradea … şi bagă mare la somn, pînă nu se duce naibii şi ultima suprafaţă de mucoasă olfactivă. În Gara de Nord, când să-mi iau biletul de la şeful de vagon, m-am pomenit că biletul meu nu mai e … că el, le-a dat la rănd Dar ia, uite unu de Oradea, nu e mai bine că e mai lung?. Bou dracu.
Ajuns la Bucureşti, primesc cu oarecare sfială următoarele sarcini: cumpărături şi gătit. Că ea sărăcuţa lucrează la multinaţională şi ăştia la mutinaţionale nu au sărbători, nu au omenie, au numai căţiva şefi de departamente impotenţi, care cred ei că îşi pot umfla puţa în faţa subalternilor dacă le prelungesc programul de lucru cu câteva ore în preajma sărbătorilor. Mă uit la TV, cozi interminabile la toate hypermarketurile. Ajung la Cora, nici vorbă de cozi. Ce-i drept şi eu am ajuns la ora 8 dimineaţa, cînd numai eu şi casieriţele eram sub 70 de ani. Iau tot ce pot căra, intru la casă bucuros că nu am pe nimeni în faţa mea şi mă grăbesc să ajung în piaţa Moghioroşi, unde îmi era foarte clar ce trebuie să mai iau: varză murată pentru sarmale, ouă şi cartofi (că acolo e mai buni şi mai ieftini).
Dacă la Cora am scăpat de coadă, la murături nu. De fapt nu era coadă, era şirul lui Cochi (sau cum dracu am învăţat eu la mate în liceu) care tindea la plus infinit, format din oameni. Văzând acestea, mă aşez liniştit la coadă la mici, căci instant mi s-a făcut foame când am văzut cât am de aşteptat. Dar să ştiţi că e frumos la coadă la varză murată. Te încearcă un sentiment de măreţie cînd auzi pe câte unul: Zii bă Gică, câd erea Bumbescu şi Iovan, când mânca ei aicea mici la Revoluţie … zii bre să ştie lumea!. Dar mai ales te încearcă un sentiment de libertate că poţi să stai la coadă şi să fumezi în acelaşi timp, nu ca la hypermarketurile vieţii la care nici în cafenea nu mai poţi să tregi un fum cu aromă de copârşeu. Însă cel mai mult şi cel mai mult m-a încercat o senzaţie de picioare îngheţate, toată coada la varză situându-se într-un perimetru bine delimitat de o băltoacă semiîngheţată. Pînă am ajuns eu să cumpăr varză, s-au terminat şi ouăle, au îngheţat şi cartofii. În timp ce şefii de departemente (ăia cu puţa mică) de la multinaţionale vor fi în insulele Baleare, eu voi găti cu drag sarmale. Sărbătoi fericite!