Majoritatea oamenior care mă cunosc cât de cât, m-au sfătuit să intru în politică:\r\n„Că acolo e informaţia, iar tu te poţi adapta, că papagal ai, parşiv poţi să fi, arogant şi voit lipsit de scrupule ,chiar îţi e la îndemână, experienţă de ong-ist ai cât duce trenu.”\r\nCei care mă cunosc, iar pe deasupra mai şi ţin la mine, îmi spun: „Bă, nu te băga, că ai pune prea mult suflet în ceea ce faci, ar fi cel mai tare drog pentru tine şi ţi-ai nenoroci sănătatea, că şi aşa nu stai tu bine cu nervii (?), şi pe deasupra ţie ţi-ar trebui un partid care nu există şi nu va exista prea curând în România, ceva neo-comunist, radical, cu accente anti-rrome pronunţate.”\r\nLa drept vorbind, nu pot spune că sunt tentat să mă înscriu în vreo organizaţie de partid. Îmi place Băsescu (ca politician, doar nu freza lui), am convingeri radical-liberale (în condiţiile în care liberalismul se află încă în ţara noastră pe partea dreaptă a politicii), fără să simpatizez deloc PNL-ul sau PLD-ul. Deci, întradevăr nu există încă partidul în care să mă simt integrat. Şi pe deasupra, nici nu o să existe vreodată un partid în care un om oarecare, să se poată adapta, fără să facă concesii, să renunţe la câteva din convingerile sale. Ori eu, chiar nu am instinct de turmă. Nu mai punem la socotelă că în politică nu neapărat valoarea este ceea ce se promovează … şi poţi ajunge în situaţia în care ajungi să avansezi politic destul de mult şi să nu fi convins că ai reuşit pe propria piele şi prin propria muncă, să ajungi să nu fi convins de ceea ce faci, să nu mai ai încredere în tine, ci doar în poziţia pe care o ocupi.\r\nO simplă plimbare pe Bulevardul în construcţie Eroilor (centrul Clujului) m-a făcut să mă îndepărtez şi mai mult de ideea de a face politică. Cele mai tari partide româneşti (PSD, PD şi PNL, în ordinea alinierii lor pe trotuar) şi-au scos de la naftalină câţiva membrii de tineret, le-au pus de gât ecusoane pe care scria „voluntar”, i-au înarmat pe fiecare cu câte un clip-board şi i-au scos la produs pe trotuarul bulevardului. Aveau fiecare prins pe clip-board coli A4 care sincer să fiu, mi-au stârnit curiozitatea.\r\nÎncă nu am aflat ce chestionau micii politicieni. Am trecut prin dreptul lor, şi niciun partid nu m-a băgat în seamă. M-am postat cam la 20 de metri de locul cu pricina (aveau corturile unul lângă altul practic) şi m-am pus la observat, cum am învăţat în anu’ III la Tehnici Experimentale. Abordau numai populaţie până în 35 de ani, stăteau cel mult 50-60 de scunde de vorbă, şi nu îşi furau „clienţii unii altora”. De ar fi aşa de „politicăli cărect” şi la nivel de politicieni parlamentari.\r\nAştept un moment în care era evident mai puţină lume pe trotuar şi mă îndrept din nou către ei, din direcţia cealaltă: PNL-iştii erau toşi cu spatele, un PD-ist s-a uitat lung la mine, iar ultimul, PSD-ist, în ultima clipă s-a oprit în exerciţiul lui de a mă aborda.\r\nMă deplasez iar la 20 de metri de locul cu pricina, mă uit şi eu lung la mine, să văd şi io ce o văzut juniorul lui Boc … şi ce să văd: io în pantaloni de stofă groasă de culoare maron, pulover crem, geacă de piele neagră, care se asortează cu cizme de aceeaşi culoare şi material. Fără freză „morandi”, fără pierce-uri şi alte tatuaje. Mai trec odată, doar că de data asta aşa merg de zici că stau. Şi tot nimic.\r\nStau şi mă întreb. Dacă cineva face politică din convingere, nu din interes, este normal să aspire până la urmă la postul de cel mai mare, şef de partid, mare ideolog al platformei promovate. Ori pentru asta, ai nevoie de voturile celorlaţi colegi. Cum să mă aleagă pe mine unii, cărora atât de mult le place mutra mea, încât nicio amărâtă de întrebare nu mi-au pus pe stradă?